Adio şi bun găsit.

Cu un pas mai aproape.
   O raza blîndă de soare îmi mîngîie obrazul,iar aerul atît de cunoscut îmi pătrunde în piept.Păşesc pe pămînt german şi simt o zvîcnire de inimă,căci ştiu, casa e aproape.De pe covorul de cauciuc ajung într-un hol mare.Apoi-în ascensorul de sticlă ,din care- pe un excalator metalic ce luceşte de-ţi pare că acum,o clipă în urmă, a ieşit de sub strung.În sfîrşit-la verificare.Aici-ca la armata: în cîteva secunde fiecare pasager îşi scoate centura,încălţamintea,ceasul,inelele şi lăptop-ul. Pic,pic,pic,pic,doar picăitul scanerului dă de bănuit dacă ceva este în neregulă. După exerciţiul cu descălţatul,urmează verificarea corporală.Cîte o pereche de mîini grijulii se plimbă pe corpul fiecăruia dintre noi.Cuţite,pistoale,substanţe explozibile,droguri,ăsta e tot arsenalul interzis la bordul avionului.Apoi urmează detectorul metalelor.Chiar dacă s-ar părea ca e procedură greoaie şi neplacută, nimeni dintre cei verificaţi nu se arată nemulţumit,căci stiu că de verificare depinde viaţa şi securitatea fiecaruia.
   Cu picioarele pe faianţa lucitoare şi gîndul spre mica şi frumoasa mea Moldovă,finisez procedura de încalţare şi aranjare a lucrurilor personale.Coridoare lungi şi largi,nenumarate.Toate acestea zilnic îndreaptă oamenii spre cei dragi sau spre realizarea viselor.Aer rece,condiţionat îmi suflă în spate şi în faţă,parcă silindu-mă să găsesc mai repede sala de aşteptare şi ghişeul.Toată lumea urmăreşte săgeţile directoare.Acestea din urmă, ne separă,ne îndepartează pentru totdeauna unii de alţii.Un miros de grabă persistă în aerul uscat şi rece,căci fiecare secundă contează.Unii o iau la stînga,alţii la drepta sau tot înainte.Aici totul are izul omniprezentului milienar,combinat cu inovaţiile trecătoare.Pentru toţi cei ce trec prin aeroportul internaţional Frankfurt,coridoarele acestuia, au rolul de a le secţiona viaţa în bucăţele mai mici,trăite pînă a vedea,realiza sau vizita ceva sau pe cineva şi după aceasta.Lumina orbitoare de neon îmi paralizează privirea.Din frica de a nu întîrzia la următorul avion,îmi grăbesc pasul.După mai multe cotituri şi coborîri,în sfîrsit ajung într-un semisubsol mic,care şi este sala de aştaptare pentru cursa Frankfurt-Chişinău.
Aşteptarea.

Spre Moldova

Deja în Moldova

   Arunc o privire în sala mică şi întunecoasă cu scaune multe şi mai toate ocupate. Cu greu îmi fac loc printre bagaje şi oameni.Majoritatea dintre cei prezenţi aici sunt tineri.Bănuiesc că sunt studenţi,care la fel ca mine,revin din Statele Unite ale Americii şi care la fel ca mine,mai bine de 3 luni au visat zeama făcută de mama.În sfîrşit îmi găsesc locul,mă asez.În dreapta mea o domnişoară strîngînd lăptop-ul nou-nouţ la piept,întinsă pe trei scaune,doarme.Probabil,o fi în drum de mai multe zile.Mă gîndesc că visele o dus departe,spre casă,la zeama mamei,mai repede de cît orice avion din lume.La spatele meu,un grup de băieţi discută despre sesiunea repetată,restanţe şi fetele frumoase din Moldova.
-Las’că le dăm şi pe astea.Cîte examene am avut în viaţa,trecem şi peste asta,se aude vocea unuia dintre ei.
-Da,ai dreptate, e un fleac.Cele mai importante sunt fetele.În sfîrşit am să vad şi eu fete normale,căci toată vara am admirat doar frumuseţi grase,şi toţi izbucnesc în rîs.
-Ce grea e aşteptarea,se aude vocea vecinei mele din stînga.”De astă noapte sunt aici,chiar nu mai am puteri.Am zburat din Pensacola la New York,unde am aşteptat jumătate de zi avionul spre Frankfurt.Apoi,iata aici aştept,mi s-au epuizat toate puterile.” O liniştesc spunindu-i că a mai rămas o nimica toată-45 minute.
   Deşi e o atmosferă degajata: unii s-au întins pe scaune dormind duşi de lume,alţii fac glume,discută,toţi cei de aici,în vorbire folosesc doar timpul prezent-mă întîlnesc,mă aşteaptă,mi-e dor.Nimeni nu povesteste din trăirile sale anterioare,nimeni nu întreabă ce şi cum a fost.Fiecare în sinea lui ştie că nu a fost şi nici nu va fi usor,dar aceasta nu are nici o importanţă acum.Important e să ajungă cît mai repede acasă,să-şi îmbrăţişeze părinţii.Timpul s-a oprit în loc,aici,în acest semisubsol,iluminat de o lumină oarbă.
Bun găsit draga mea.
   În sfîrşit este anunţată îmbarcarea.În jurul ghişeului toţi se îmbulzesc,semn ce demonstrează că suntem cu toţii din aceeaşi Moldovă postsovietică,iar cultura americană nu are putere asupra semnelor moldave.După vreo 20 minute scena cu îmbulzeala se repetă,doar de astă dată la uşa de la ieşire.Mulţi privesc nerăbdător la ceas,iar unii scapă cîte un oftat.Două autobuze s-au aliniat afară.Cu fiecare pas făcut simţim că ne apropiem de casă,iar adresarea reprezentantului Air Moldova “Pojalusta,prohodite,ne stoite u dveri”,chiar ne transpune în realitatea de zi cu zi a Moldovei.E îmbulzeală şi aici.Cele două autobuze s-au dovedit a fi neîncăpătoare, după cum neîncăpătoare este dragostea pentru noi a celor ce ne aşteaptă în Chişinău.
   Un avion colorat în alb cu albastru,ne întîmpînă prieteneşte.Înăuntru un aer curat cu miros de bomboane de la Bucuria,cu vin şi suc autohton,toate sunt “atît de ale noastre.”Chiar şi însoţitoarele de bord,atît de asemănătoare în tonalitatea vocii cu reprezentantul din autobuz,sunt şi ele “atît de ale noastre.” Dar doina,doina ce umple acest spaţiu, curge gîrlă prin fiacare arteră, fiecare nervişor al corpului. Privesc de sus la nori şi mă întreb: de ce oare savanţii care stiu să ridice avioane la cer,să trimită rachete în cosmos şi submarine la adîncimi,de ce nu au inventat un leac pentru dor? Avionul a aterizat,decuplez centura.Adio străinătate,bun găsit mica şi frumoasa mea Moldovă.
Păşesc pe pămînt strămoşesc,o rază de soare îmi sărută obrazul.În suflet miroase a dragoste, a zeamă,a pîine din cuptor.Şi pentru cei care păşesc acum lîngă mine,nu mai contează ce a fost şi ce va fi,contează că miroase a zeamă ,iar pamîntul e ca o pîine.